Ramasitele orasului

Nu m-am nascut in Bucureşti. M-am legat sentimental de orasul asta pentru ca aici am iubit, am facut copii, scoala, am avut joburi diverse si prieteni si mai diversi. As fi vrut sa ma fi nascut in Bucuresti. Mi-as fi dorit enorm sa vad orasul cand pastra mult mai mult din aerul sau interbelic. Nu stiu daca povestea cu Micul Paris era justificata.Cred ca era vorba mai degraba de cosmetizarea-reusita!- a unui targ eminamente balcanic. Departe insa de monstruozitatea arhitectonica instaurata odata cu dictatura proletariatului si de kitsh-ul postrevolutionar al caselor -hangar de marmura si cristal detinute de burghezii de tip nou, securist. Marturisesc ca am un obicei de cand eram foarte tanara. Cand e vreme frumoasa ma plimb pe strazi, nu prin parcuri (de cand cu copiii, mersul in parc a devenit o chestie obligatorie, mai rau decat programul de lucru, asa ca il detest). Am strazile mele dragi, cu cladiri frumoase, mai mult sau mai putin intretinute, care amintesc de alte timpuri. Timpuri in care se traia mai simplu, mai frumos, mai putin brutal si mercantil. Ma uit la zidurile gri si imi imaginez cate istorii, cata viata au cuprins ele in atatia zeci de ani de cand stau in picioare! Apoi iau la rand bisericile vechi, atatea cate au mai scapat de urgia dementa a comunistilor. Si ma incarc si eu cu viata din ramasitele orasului care , intre timp, a devenit al meu.