Am gasit ceva tare frumos printre bijuteriile mele, ma refer la cele facute de mine. Abia astept sa le port...trebuie gasita insa o varianta casual elegant, zic eu. Colierul asta are o poveste mai aparte..am fost la un pas sa il vand de mai multe ori. Dar nu m-am indurat niciodata. Imi amintesc o faza de la un eveniment, la care am fost prin mai. Vine o doamna (elegant spus!). Neelegant, o tanti. Zice: "Am un botez si vreau ceva verde...uite asta!" Ochii ei fug de la bijuterie la individul care o insotea. " E frumos asa...sclipicios!", zice el. Simt ca mi se urca sangele in cap. Cum naiba sclipicios!:(( Eu fac chestii sclipicioase! Urmeaza o discutie savanta despre calitate, materiale, moda, trend. Usor, usor, ma lasa nervii. Marletii, care vor sa para instariti, intreaba in final de pret, asa, din varful buzelor! "E scump tare", raspund inciudata si le dau un pret astronomic de-a binelea. Ma privesc cu dispret, dansa ar lasa de-o parte fata de doamna, e gata sa dea cu geanta, dar e lume si deh..se uita. "Hai de aici!", maraie el ...
Nu m-am nascut in Bucureşti. M-am legat sentimental de orasul asta pentru ca aici am iubit, am facut copii, scoala, am avut joburi diverse si prieteni si mai diversi. As fi vrut sa ma fi nascut in Bucuresti. Mi-as fi dorit enorm sa vad orasul cand pastra mult mai mult din aerul sau interbelic. Nu stiu daca povestea cu Micul Paris era justificata.Cred ca era vorba mai degraba de cosmetizarea-reusita!- a unui targ eminamente balcanic. Departe insa de monstruozitatea arhitectonica instaurata odata cu dictatura proletariatului si de kitsh-ul postrevolutionar al caselor -hangar de marmura si cristal detinute de burghezii de tip nou, securist.
Marturisesc ca am un obicei de cand eram foarte tanara. Cand e vreme frumoasa ma plimb pe strazi, nu prin parcuri (de cand cu copiii, mersul in parc a devenit o chestie obligatorie, mai rau decat programul de lucru, asa ca il detest). Am strazile mele dragi, cu cladiri frumoase, mai mult sau mai putin intretinute, care amintesc de alte timpuri. Timpuri in care se traia mai simplu, mai frumos, mai putin brutal si mercantil. Ma uit la zidurile gri si imi imaginez cate istorii, cata viata au cuprins ele in atatia zeci de ani de cand stau in picioare! Apoi iau la rand bisericile vechi, atatea cate au mai scapat de urgia dementa a comunistilor. Si ma incarc si eu cu viata din ramasitele orasului care , intre timp, a devenit al meu.
